„Între un bărbat și o femeie, lucrurile nu merg de la sine” (LACAN)
Pentru a putea înțelege calitatea relației de cuplu este necesar să privim și spre modul în care partenerii relației de cuplu gestionează momentele de criză traversate de-a lungul vieții cotidiene. Conceptul de reziliență relațională reprezintă o trăsătură fundamentală a cuplului care reflectă modul în care bagajul istoric cu care intră în relație fiecare dintre parteneri, atât la nivel conștient, cât mai ales inconștient, afectează și influențează fundația relației de cuplu.
Cu toate că este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de precizat cu exactitate o istorie a vieții sexuale a femeii, după cum afirma psihanalistul Jacques Andre, totuși societatea de astăzi poartă încă ecoul restituirii istorice prin prisma reprezentărilor feminine de-a lungul secolelor.
La sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70 psihanalistele de orientare feministă Susie Obach (UK) și Luise Eichenbaum (New York) au căutat să înțeleagă modul în care inegalitatea de gen vădit reflectată în relațiile de cuplu se internalizează ca parte a structurii psihice, încercând totodată să conceptualizeze cu ajutorul psihanalizei, dezvoltarea și schimbarea psihică la femei (și implicit la bărbați), punând accentul pe modul în care se construiește feminitatea în cadrul culturii patriarhale.
Mișcarea feministă, născută din nevoia fundamentală a femeilor de a-și găsi o voce prin care să-și facă auzită experiența, de a explora relația dintre rolul social al femeilor și experiențele lor personale, a avut efecte colosale de la un capăt la altul al globului (transformări și schimbări în câmpul muncii, schimbări în educație și sănătate, în planul familial și în cel al practicilor de creștere a copilului). De asemenea, efecte răsunătoare și-au făcut apariția și în domenii care au suportat influențe majore din curentul feminismului precum studiile culturale, studiile de gen și sexualitate. Gândirea și practica psihanalitică, au suportat influențe irefutabile ale teoriei feministe, mărturie fiind evoluția psihanalizei de la dimensiunea originară a psihologiei unipersonale la cea relațională sau interpersonală, indiferent de faptul că rolul fundamental al feminismului a fost sau nu recunoscut.
Disciplinele contemporane ale Școlilor de psihanaliză (printre care Școala Britanică a Relațiilor de Obiect, Școala Americană Interpersonală fondată de Sullivan, Psihologia Sinelui (H. Kohut), Teoria Atașamentului, studiile de cercetare ale bebelușului împreună cu lucrările remarcabile ale lui Searles, Bollas, Gill etc) văzute ca abordări care relevă câmpul intersubiectivității reflectă în fundal o viziune feministă.
De-a lungul istoriei, femeia era considerată drept cel „de-al doilea sex”, sau „celălalt sex”, ”sexul slab” astfel că valurile produse odată cu Mișcarea Feministă au adus schimbări radicale de tranziție a femeii de la un statut socioprofesional de second hand la un statut respectat și recunoscut care a generat mai departe atât necesitatea apariției legilor antidiscriminare, cât și trebuința imperativă de a face cunoscută lumii întregi realitatea violențelor domestice și a abuzurilor sexuale din viețile femeilor.
Saga relațiilor de cuplu poartă in istoricul său o încărcătură de mare factură, fie ele privite chiar și numai prin lentila mesajelor transgeneraționale de la epoca victoriană încoace. Fiicelor li s-a transmis „leapșa” potrivit căreia menirea lor, când vor deveni femei, este aceea de a aduce copii pe lume și de a-i îngriji atât pe ei, cât și pe bărbații lor. Nu suntem chiar atât de departe în timp de dreptul, cu greu câștigat, al femeii de a divorța în cazul nepotrivirilor de caracter în relație, cum dealtfel, nici nu ne-am lecuit total de mentalitatea potrivit căreia „dacă bărbatul nu te omoară în bătaie, nu te plânge ca femeie căci n-ai motiv să divorțezi”.
De asemenea, o altă leapșă cu rădăcini adânc înfipte în istoria omenirii relevă tăria mesajului transmis din gură în gură, de la mamă la fiică, din generație în generație potrivit căruia femeile trebuie să-și accepte condiția de ființe dependente, fetele fiind învățate încă de mici să răspundă nevoilor altora, distanțându-se astfel de propriile nevoi și dorințe. În consecință, ajunse la maturitate, aflate în relațiile de cuplu, femeile își revarsă foamea de dragoste, de atașament față de partenerii lor, iar astfel de nevoi rămân adeseori nestăvilite.
Un asemenea „altar” al fantomelor inconștiente fabricate de-a lungul istoriei omenirii sub puterea unei societăți patriarhale cu titulatura unui „Pater Familias” bucuros de exercitarea până la excitare a „dreptului de viață și de moarte” asupra femeii și familiei ne poate îndrepta atenția spre a ne întreba dacă relația de cuplu ar putea să ofere un spațiu plin de încredere, siguranță și stabilitate în care partenerii să se poată baza unul pe celălalt și în același timp să-și păstreze un sentiment adecvat al Sinelui.
Nevoia autentică și profundă de siguranță și atașament este prezentă pe parcursul întregii vieți, la fel de valabilă atât pentru fete și femei, cât și pentru băieți și bărbați.
Apelul la psihoterapia de cuplu și familie poate să aducă experiențe emoționale corective la nivelul structural – fundamental al fiecăruia dintre parteneri, asigurând astfel îmbunătățirea aspectelor adaptative ale relației.